Funny little question,isn't it?Cred ca nu exista copil de pe suprafata pamantului care sa fii scapat fara sa fie intrebat de parinti,bunici,matusi,unchi,vecini,profesori si prieteni...si nici nu cred ca o sa scape unul vreodata de incuietoarea intrebare...i mean,c'mmon...cati dintre noi,stiau la fabuloasa varsta de 5-6-7 ani,ce o sa vrem sa ne facem cand vom fii mari...de parca raspunsul de atunci corespunde cu realitatea de acum...de unde sa stiu cand i-am raspuns mamei,entuziasmata fiind de raspunsul inedit pe care-l gasisem pentru inainta mea varsta de 5 ani si jumatate,"mami,cred ca o sa ma fac doctorita!"...nu e asa ca suna bine?...asa imi suna si mie atunci...heck,atunci ma jucam papusi pe care in imaginatia mea"bolnava",le duceam in sala de operatii(bucatarie),le anesteziam(batistuta inmuiata in apa cu sapun),le faceam injectii(ei si voi acum,chiar aveam seringi din trusa "Doctorul stie tot"),inceapeam operatia de rigoare(cu cutitasele de plastic),dupa care le duceam la reanimare(dormitorul din aripa de vest)....bun si acum sa revenim...am i a doctor now?...no...and why is that?....gee,i don't know....oare pentru ca,crescand,am dobandit si frica de spitale?oare pentru ca,atunci cand m-am operat,m-am trezit in camera de reanimare,cazuta pe jos,pentru ca nu au fost in stare sa ma puna intr-un pat normal,ci unul suprapus,si eram sa mi se desfaca operatia?oare pentru ca nu suport sa vad sange?ca sa nu mai spun ca ideea de a "taia"carnea unui biet pacient,si a incepe operatia,imi da fiori pe sina spinarii?...probabil ca mai sunt o mie de motive pentru care nu m-am facut doctorita...dar nu e asa ca era minunat sa visezi ca o sa fii si tu ca nenea sau doamna de la tv?..acum pe bune,stau si ma intreb oare cati dintre noi chiar au devenit ceea ce visau cu ardoare de la o varsta atat de frageda?
oare parintele ce gandeste cand isi priveste copilul,care nu ii ajunge nici pana la genunchi,si mandru il intreaba"fiule,ce vrei sa te faci cand vei fii mare?"si entuziasmat fiind,asteapta probabil un raspuns maret,pe seama asteptarilor sale...sigur o sa se faca avocat/doctor/bisnitar/pompier/astronaut/patron/sofer/pompier/politist/politician/pictor/mecanic ca si mine..ca deh,aschia nu sare departe de trunchi...si cand copilul,speriat fiind de o intrebare atat de "mare"pentru o mogaldeata ca el,il priveste in ochi si ii raspunde ca el vrea sa se faca pilot sau mai stiu eu ce nebunie,nu stie ca intrebarea asta il va marca mult si bine ,pana cand,chiar va ajunge in momentul in care "este mare"...si atunci,bum...subit,nu mai vrem sa ne facem avocat...vai si cum le voi spune parintilor?...though one,pentru ca te astepti ca ei sa aiba anumite asteptari de la tine si culmea,surprinzator,ai sa constati ca inca isi amintesc raspunsul la acea stupida intrebare...si vai ce soc,cand te vei duce la ei,si le vei spune cu jumatate de voce,ca,stiti m-am hotarat sa fac facultatea de arte plastice...si incepe scandalul,cum,ca de cand erai mic vroiai sa te faci avocat,si acum vii cu tampeniile astea la noi,dupa ce te-am crescut si ti-am oferit totul??nu se poate asa ceva...iar tu,stai si te gandesti,oare chiar e real ce debiteaza?adica,cum dracu sa stiu la nici 6 ani,ce inseamna sa fii avocat(sau mai stiu eu ce-ati vrut sa va faceti cand veti fi mari)?am crezut atunci ca este o mare chestie sa zici ca ma voi face avocat...suna interesant,important si atat de cool:P..nu?dar ce te faci cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ?ei bine,nu te mai faci doctor.
Mai in gluma sau mai in serios,chiar am intalnit cazuri de genul asta;parintii au stiut dintotdeauna ca ascultatorul lor copil va devenii nu stiu ce...si cand copilul a crescut si incepe sa gandeasca altfel lucrurile,isi doreste sa faca altceva cu viata lui...si da,parintii chiar s-au socat,crizat,indignat ca,cum poate sa le faca asa ceva?
nu pe bune,poate gresesc eu,dar voi ca parinti,nu o sa vreti tot ce este mai bun pentru copilul vostru?indiferent de ceea ce o sa vrea sa se faca,ceea ce o sa devina intr-o zi si de realizarile lui?conteaza chiar asa de mult ca in loc sa devina doctor,alege sa devina,nu stiu..preot?atat timp cat el este fericit cu alegerea lui,de ce sa-i complicam existenta?ce conteaza un raspuns copilaresc de acum aproape 2 decenii?
poate ca am intalnit numai eu,cazuri de genul asta si care m-au socat,pentru ca uneori au avut si o continuare mai mult sau mai putin fortata de parinti...de ce sa-ti obligi copilul sa faca ceea ce nu vrea?de ce sa nu fii fericit cand il vezi si pe el fericit?de ce sa nu-l sprijini in tot ceea ce face?de ce as vrea sa-i dau cu parul in cap ca mi-a iesit din cuvant?pai,de ce l-am mai facut atunci?pentru ca nu pot sa-l fac sa fie ca mine,si doamne fereste nici nu mi-as dori asta.fiecare om este unic si special in felul lui...pentru ca daca am fii toti la fel,care ar mai fii farmecul?
asa ca dragi parinti,lasati-ne sa fim ceea ce vrem sa fim!eu una,fac o promisiune cu mine insami,ca nu am sa-mi intreb niciodata copilul ce vrea sa se faca cand va fi mare.de ce sa-l marcheze toata viata o intrebare atat de lipsita de sens pentru el,cand saracul el nici nu stie inca sa scrie sau citeasca.
iubiti-va copilul,si nu fiti inchisi la minte...pentru ca la fel cum si voi ati facut ce ati crezut ca este bine pentru voi,la fel o sa faca si el,pentru ca in situatia asta,aschia chiar nu sare departe de trunchi.lasati-l sa-si creeze singur propriile pareri,aspiratii,vise,idealuri,sperante,viitor si familie,asa cum crede el de cuviinta.
de fapt,raspundeti-va singuri la intrebare,si daca raspunsul coincide cu cel de cand de-abia stiati sa va scrilejiti numele pe coaja copacilor,atunci inseamna ca intr-adevar gresesc gandind asa.dar daca nu,iubiti-va copilul pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar putea sa fie.
